Pentru consultatiile psihiatrice nu stiu, dar pentru aranjamentele dintr-un cabinet de psihoterapie s-au scris destule carti. Sigur, nu neaparat tot ce s-a scris sunt adevaruri universale, dar materiale pe tema asta exista multe.
Mie mi-a luat multa vreme sa scap de multe prostii legate de settingul terapeutic pe care le-am invatat in cursul formarii in psihoterapie. Cea mai monumentala fiind sfatul repetat pe care ni l-a dat formatorul, un narcisic nesigur pe el: "nu va sunati niciodata pacientii".
Intr-un fel sau altul cred ca fiecare terapeut redescopera acele reguli de care are nevoie si le ingroapa pe celelalte.
Depinde cat de mult ai curaj sa te vulnerabilizezi in relatia cu clientul sau cat esti dispus sa risti. In general aici in Franta lumea profesionala e foarte conservatoare, ii simt pe toti ecranati, joaca o bunavointa politicoasa dar nu asuma riscuri. Ii suspectez pe multi ca nu le (mai) pasa si vin la job doar pentru bani si... socializare... dar in fine, fiecare face cum si ce poate... Cand fac interviuri in stilul meu psihodramatic, cu intrebari atipice si cu elemente de existentialism (acolo unde inteligenta o permite), ii simt destabilizati pe colegi. Le-am spus ca urmez cateva principii simple rogersiene si m-au intrebat cine e Rogers... Yep, I know, don't ask... Settingul conteaza putin pentru mine pentru ca focalizez atentia pacientului pe mine si il intorc pe toate partile de uita unde se afla. As putea spune ca incerc sa ii bag voit intr-o semi-transa si ca ii manipulez, dar poate ca s-ar speria daca ar sti. E drept insa, in psihiatrie nu exista setting, cabinetele sunt lipsite de personalitate; faptul ca sunt atent la cum vorbesc cu pacientii tine de o alegere personala de a eficientiza terapia. Daca as fi doar psihiatru, as da probabil doar medicamente si cam atat.
Pentru consultatiile psihiatrice nu stiu, dar pentru aranjamentele dintr-un cabinet de psihoterapie s-au scris destule carti. Sigur, nu neaparat tot ce s-a scris sunt adevaruri universale, dar materiale pe tema asta exista multe.
Mie mi-a luat multa vreme sa scap de multe prostii legate de settingul terapeutic pe care le-am invatat in cursul formarii in psihoterapie. Cea mai monumentala fiind sfatul repetat pe care ni l-a dat formatorul, un narcisic nesigur pe el: "nu va sunati niciodata pacientii".
Intr-un fel sau altul cred ca fiecare terapeut redescopera acele reguli de care are nevoie si le ingroapa pe celelalte.
Depinde cat de mult ai curaj sa te vulnerabilizezi in relatia cu clientul sau cat esti dispus sa risti. In general aici in Franta lumea profesionala e foarte conservatoare, ii simt pe toti ecranati, joaca o bunavointa politicoasa dar nu asuma riscuri. Ii suspectez pe multi ca nu le (mai) pasa si vin la job doar pentru bani si... socializare... dar in fine, fiecare face cum si ce poate... Cand fac interviuri in stilul meu psihodramatic, cu intrebari atipice si cu elemente de existentialism (acolo unde inteligenta o permite), ii simt destabilizati pe colegi. Le-am spus ca urmez cateva principii simple rogersiene si m-au intrebat cine e Rogers... Yep, I know, don't ask... Settingul conteaza putin pentru mine pentru ca focalizez atentia pacientului pe mine si il intorc pe toate partile de uita unde se afla. As putea spune ca incerc sa ii bag voit intr-o semi-transa si ca ii manipulez, dar poate ca s-ar speria daca ar sti. E drept insa, in psihiatrie nu exista setting, cabinetele sunt lipsite de personalitate; faptul ca sunt atent la cum vorbesc cu pacientii tine de o alegere personala de a eficientiza terapia. Daca as fi doar psihiatru, as da probabil doar medicamente si cam atat.